„Nick-name”-uri şi turnători

Prin tradiţie, august e luna tuturor demenţelor în viaţa publică din România”.

În loc să se odihnească, să se deconecteze de la stresul vieţii zilnice, politicienii parcă turbează mai abitir. Şcolile de vară, taberele de instruire, comisiile parlamentare sunt prilejuri ca aceleaşi şi aceleaşi figuri jalnice să-şi ventileze, a zecea mia oară, textele răsuflate.

Opintindu-se din rărunchi, autorii de talk-show-uri abia mai storc de-un scandal, de-o mârşăvie, de-un viol al logicii şi bunului-simţ. Dar, până la urmă, reuşesc.

Încerc de multă vreme să mă ţin departe de televizor şi de invazia de borhot rău-mirositor pompat prin puzderia de site-uri. Aţi observat cu ce viteză proliferează? Simţiţi cât de apăsătoare e singurătatea? Personal, îmi plac jocurile de echipă. Nu înţeleg de ce trebuie să fim toţi căpitani şi centri-înaintaşi, când terenul de sport îţi oferă atâtea posibilităţi de exprimare.

Poate mă înşel, dar mult prea multe bloguri miros a „case conspirative”, născute dintr-o umană, lesne psihanalizabilă, dorinţă de putere. Ele nu diferă cu nimic de locurile de taină folosite de Securitate pentru întâlnirile ofiţerilor cu turnătorii. Ca şi în modelul original, şi în cópiile de pe internet

pactul secretului e respectat cu sfinţenie: turnătorul rămâne anonim şi onorabil, în timp ce turnatul e şi făcut de ocara publică, şi cu banii

luaţi! (Nu vorbesc, desigur, despre „internautul” comun, avid de comunicare, ci de personajele cu misiune, motivate ideologic şi, în destule cazuri, pecuniar.)

Deşi nu mă surprinde, recunosc că sunt excedat de capacitatea de ură a românilor cu agendă politică. E vorba, nota bene, de oameni educaţi, de „elita” profesională şi intelectuală a ţării. Îmbibaţi în rea-credinţă şi resentiment, te plimbă dintr-un „nick-name” în altul, de nu e stare să-i detecteze nici Bill Gates.

De-acolo, din văgăuna bine protejată de parole, aruncă spre tine cele mai deşucheate infamii. Tehnica e rudimentară, dar infailibilă. Scopul principal e discreditarea. Ei nu vor să te convingă de adevărul lor, ci să te nimicească. Dacă se întâmplă să scrii bine, afirmă că eşti analfabet. Dacă spui lucruri de bun-simţ, eşti un mârşav. Dacă îndrăzneşti să ceri argumente, afli că eşti plătit (de Cotroceni, fireşte). Dacă insişti, ţi se zvârle-n faţă că eşti un nenorocit de „sinecurist”, ba şi corupt pe deasupra. Orice ai face, orice ai zice, greşeşti.

Altceva, cu totul altceva se aşteaptă de la tine - un lucru de altfel simplu, care nu necesită niciun argument: să te înseriezi în corul celor care ţipă ca din gură de şarpe: „Jos Băsescu!” Atunci, da, eşti onorabil! Ca unul care nu sunt tocmai un înger la capitolul atacurilor (inclusiv la persoană), nu am decât un comentariu: combateţi cât doriţi, dar nu minţiţi cu neruşinare!

Încep să cred că nouăzeci şi nouă virgulă nouăzeci şi nouă la sută din dezvăluirile de presă - ca să nu pomenesc de gogoaşele flasce lansate pe internet - sunt pure fabulaţii, supte din deget de jurnalişti iresponsabili.

Manualele de presă occidentale pretind ca orice informaţie să fie verificată prin cel puţin două surse independente. Ce-a înţeles jurnalistul român din asta? Că dacă ai două surse, poţi publica orice josnicie! Dacă la o crâşmă doi beţivani acriţi de resentiment îl bârfesc pe colegul lor care se întâmplă să fie funcţionar la stat, pentru „jurnalistul de investigaţie” e arhisuficient: aha, e un corupt, a furat, s-a înhăitat politic, a dat/primit comisioane

, a încălcat legi, a făcut contracte fără licitaţii, a omorât-o pe mă-sa, i-a dat în cap lu’ tac-su! Lucrează la comanda lui Băsescu!

Şi ce dacă nu e nimic adevărat? N-are decât să scrie un „drept la replică”! Aşa se explică înfrângerile pe linie din justiţie. Oricât or fi judecătorii de incapabili, de aliniaţi politic, au nevoie măcar de probe circumstanţiale pentru a condamna „inamicii publici” desemnaţi în presă ori la televizor. Nu de alta, dar deasupra României stau organismele internaţionale pentru care justiţia înseamnă altceva decât răfuiala cu spume la gură.