Îngerul cu faţa murdară şi americanul liniştit

ul s-a îngrăşat la greu, dar i-a ieşit un rol la fel de bun ca în „The Insider“. Celălalt s-a conservat prea bine pentru vârsta lui - arată de 20 la 34 - pentru a juca un „soldat rodat“ al CIA. Leonardo DiCaprio şi Russell Crowe joacă într-“Un ghem de minciuni“, dar nu unul cu altul.

După triumful din „Cârtiţa“ lui Scorsese, Leonardo DiCaprio şi scenaristul William Monahan se revăd la „Un ghem de minciuni“ al lui Ridley Scott, dar, în cazul lor, urciorul nu merge nici a doua oară la apă. Asta pentru că, adaptând romanul lui David Ignatius - editorialist la „The Washington Post“ şi prozator -, „textierul“ i-a creat lui DiCaprio o partitură imaculată, plecând de la nişte idei puţine şi fixe. Adevăratul aliat al agentului american, cel care-i ţine spatele, e mai degrabă arabul cinstit decât şeful său din CIA, uns cu toate alifiile administraţiei Bush. Iubirea adevărată se găseşte mai uşor în Orientul Mijlociu decât în Occident, oamenii sunt mai „puri“ acolo.

Spionul care face teren
îl va depăşi întotdeauna în moralitate, inventivitate şi înţelepciune pe şeful său atotvăzător, adică „americanul liniştit“ tipic, cu toată că în mâinile sale se concentrează cea mai mare cantitate de informaţii.

De aici rezultă rolul agentului Ferris pe care îl are de realizat DiCaprio, pe scurt, un înger cu faţa murdară. Trebuie să arate trecut prin ciurul şi dârmonul „terenului“ de spion, murdar şi îmbătrânit înainte de vreme, perimat de greul ordinelor care îl obligă să îşi încovoaie coloana vertebrală morală.

Kate Winslet vorbea, într-un interviu prilejuit de realizarea peliculei „Revolutionary Road“, care o reuneşte după mai mult de un deceniu cu partenerul din „Titanic“, despre ridurile care au înflorit pe fruntea lui DiCaprio şi despre cuta care i s-a format între sprâncene. O fi ştiind mai bine, l-a văzut de aproape. Dar nu asta se poate observa în „Un ghem de minciuni“. Oricât de bătut şi torturat ar fi, oricât „fard“ de epuizare i-a îngrămădit pe faţă make-up artistul şi oricât de încruntat şi crispat ar încerca actorul să pară, tenul de megastar transpare prin barba în degringoladă şi subminează plauzibilitatea personajului. De parcă n-ar fi de ajuns „egalitatea“ cu care joacă DiCaprio un destin zbuciumat fie că e vorba de eroism sau de amor platonic (o descriere mai corectă ar fi că îşi mimează personajul), tegumentul contribuie şi el la o prestaţie actoricească mult sub ştacheta obişnuită.

Nici Russell Crowe n-a scăpat prea uşor de replicile lui Monahan, ajungând la fel de negru pe cât DiCaprio e de alb. Dar măcar actorul neozeelandez a beneficiat de o gradare care conduce la datul aramei pe faţă, pe care o mai îmbunătăţeşte cu niscaiva tuşe şi nuanţe. De exemplu, repetiţia termenului „amice“ („buddy“), un tic verbal al lui Ed Hoffman - un boss corpolent de la CIA şi totodată un adevărat păpuşar al Orientului Mijlociu -, personajul care îi revine lui Crowe. Actorul reuşeşte să gonfleze conotaţiile acestui cuvânt cu atâtea inflexiuni şi modificări ale timbrului că ar putea servi drept CV al protagonistului său.

Ridley Scott, realizatorul „Unui ghem de minciuni“, îi e nu numai mentor lui Russell Crowe, ci şi iniţiator de modificări consistente ale corpului actorului. În „Gladiator“ l-a pus pe neozeelandez să îşi crească muşchi, pentru rolul lui Hoffman l-a îngrăşat cu 22 de kilograme
, pe care va trebui să le piardă rapid, pentru că în februarie va filma la un „Robin Hood“, tot pentru Scott, în care va juca şi protagonistul, şi şeriful de Nottingham. Şi Crowe îl ascultă mereu pe „Sir Rid“ pentru că se încrede orbeşte în instinctele lui de cineast.